Întreaga perioadă interbelică, precum și cea de după cel de-al doilea război mondial, până la amurgul vieții, au fost marcate, în cazul lui Alexandru Tzigara Samurcaș, de acuzele și blamul constant la adresa sa, legate de colaboraționism, din perioada primei conflagrații. Acestea au însoțit etapele vieții lui Tzigara Samurcaș, fiind totodată exploatate deopotrivă de personalități interbelice aflate în conflict cu Tzigara Samurcaș, cât și, sau mai ales, de regimul politic din România postbelică, care s-a folosit cinic de amalgamul de acuze, zvonuri și fapte reale, pentru a încerca să compromită imaginea savantului, să îi marginalizeze și în final să îl înlăture din fruntea muzeului de la Șosea, instituția pe care o crease și de al cărei destin a fost atât de profund legat afectiv. 

Comunicarea va urmări traiectoria lui Alexandru Tzigara Samurcaș, în ultima parte a vieții, începând cu perioada de după prima conflagrație, de la acuzele de colaboraționism și blamul venit din partea unor personalități ale epocii, continuând cu viața academică și activitatea în fruntea Muzeului de la Șosea, și mai apoi ultimii ani din viață, ce corespund prigoanei comuniste, echivalente, în cazul său, cu pierderea directoratului muzeului, eliminarea din Academia Română, retragerea pensiei, evacuarea din casa de lângă muzeu, procesele intentate împotriva sa și umilința scoaterii bunurilor la licitație, în urma unor decizii juridice specifice epocii.