Conferința propune o istorie de lungă durată a raporturilor dintre corp, identitate și autoritatea înscrisului, pornind de la o practică surprinzător de persistentă: aplicarea degetului pe act ca semn de validare. Punctul de plecare îl constituie documentele Țării Românești din secolul al XVII-lea, în care semnătura, pecetea și impresiunea digitală coexistă în formule variate. Expresii precum „am pus degetul, ca să să crează”, „ne-am pus degetele” sau, mai ales, „degetele în loc de peceți” arată că impresiunea degetului nu poate fi interpretată retrospectiv doar ca o formă rudimentară de semnătură și nici ca o anticipare a dactiloscopiei moderne. În cultura documentară a epocii, corpul putea participa direct la producerea credibilității juridice a înscrisului. Analiza va urmări transformarea acestei practici de la zapisul secolului al XVII-lea la dreptul scris din secolele XVIII–XIX — Sobornicescul Hrisov, Codul Calimach și Legiuirea Caragea — și apoi la codificările moderne, legislația autentificării actelor și reglementarea notarială din secolele XIX–XX. În perspectivă comparată, cercetarea va pune izvoarele românești în dialog cu tradiția diplomatică bizantină.
